Cuvinte ale Parintelui Rafail Noica rostite tinerilor ortodocsi A.S.C.O.R. 14 martie 2002
Cand suntem in momente de har, simtim ca totul e minunat, ca nu poate sa se sfarseasca decat in bine. Cand pierdem harul, ni se pare ca intunericul e asa, incat niciodata n-o sa mai putem sa iesim din asta. Si observati ca fiind caracteristica acelei stari. In Dumnezeu nu este si nu poate fi tragedie, oricat de tragica ar fi viata noastra; dar cele ale iadului si ale minciunii, ca tot ale iadului sunt, lucrarea minciunii vrea sa ne deznadajduiasca. …Mult accent se pune pe pregatirea inainte de impartasanie, ca noi sa fim, chipurile, vrednici de impartasanie. Zic "chipurile", fiindca vrednici tot nu suntem. Ca vrednicia noastra tot Hristos este. Dar, nu se intelege destul nevoia de a afla cum sa ramanem dupa impartasanie cu harul impartasaniei. Si asta intr-un sens e si mai important decat pregatirea inainte; ca pregatirea inainte nu e ca sa fim vrednici. Pregatirea inainte este ca sa pregatim terenul sufletului nostru [...]. Dar ce e important dupa, si aicea nu se prea vorbeste, este cum sa facem sa pastram acel har. Aici, va spun lucrul asta, daca va uitati la toti parintii filocalici, cheia este smerenia. Dar ce este smerenia? Ca dincolo de un sablon, sablonul comportamentist, noi nu stim ce-i smerenia. Or smerenia este pe de o parte realismul duhovnicesc. Daca sunt cel mai pacatos, apoi sa dea Domnul, sa-mi dea puterea sa vad ca sunt cel mai pacatos dintre oameni. Fiindca este o viziune dumnezeiasca, nu tine de logica omeneasca, nici de comparatia cu ceilalti. Tine de un fel duhovnicesc de a vedea luciile, dar realist. Ala nu este un fel de a se purta, ci realismul duhovnicesc. Al doilea, Parintele Sofronie definea smerenia ca acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si.
Acel "fara intoarcere asupra-si" face ca smeritul nu se socoteste pe sine, ci cauta catre cel iubit. Dar smerenia nu este doar a se injosi si a nu-i pasa de injosire, ci a-i pasa de implinirea celui iubit. De ce? Pentru ca prin cel iubit traieste. In cel iubit cauta si se goleste pe sine, ca sa primeasca in sinea sa golita de ego-ul sau pe cel iubit. Ca cel iubit sa odihneasca in el, si el in cel iubit. Si asta este ceea ce se cheama perihoreza in limbajul nostru. Zicea Parintele Sofronie - in limbajul farmaceutic al teologiei moderne, dar avem si noi un cuvant, "intrepatrundedea", care este esenta iubirii in vesnicie.
Pe de alta parte, cred ca o a doua definitie o sa va dea o mai buna intelegere ce sa cautam. Smerenia nu este un lucru in sine, este a dragostei. Imi zicea Parintele Sofronie intr-o zi, ...tu consideri cele de care vorbea lucruri mari, dar sa stii, mare singura este smerenia, ca mandria impiedica dragostea. " Mandria locuieste in sine, si atunci, daca eu sunt in mine, niciunul dintre voi nu aveti loc, nici Dumnezeu. Dar daca invat sa ies din mine, sa ma dau, ca sa aiba loc Dumnezeu si toata omenirea, atunci fiecare persoana devine o purtatoare a lui Dumnezeu si a intregului Cosmos. Si asta e smerenia." Si atuncea, pe liniile astea, o sa gasim pe de o pate indreptatirea de a ne apropia de Sfintele Taine, vrednicie daca vreti, nu ca a noastra e vrednicia, atunci ne va impatartasi Hristos vrednicia Lui. Si, traind in duhul asta, o sa putem pastra harul pe care il primim la impartasanie.
commenter cet article …