Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Adresa Parohiei

Eglise
Notre Dame du Vallon des Fleurs

164, Av. Henry Dunant
06000 NICE
Franta
16 mars 2009 1 16 /03 /mars /2009 13:08


    POST BUN!
Repost 0
Published by Pr.Radu TOTELECAN - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
20 août 2006 7 20 /08 /août /2006 01:28

Din predica Părintelui Cleopa la Duminica a X-a după Rusalii
( Despre puterea credinţei, a postului şi a rugăciunii )

 

Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar,
veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta;
şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă
(Matei 17, 20)

 

Iubiţi credincioşi,

 

Cînd omul va avea credinţă dreaptă şi tare, unită cu fapte bune şi mai ales rugăciune şi post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari şi să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui şi al altora.

 

Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20). Apoi arătînd puterea cea mare a postului şi a rugăciunii, zice: Dar acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21).

 

Pentru a ne putea da seama de puterea credinţei, vom aduce mărturia Sfîntului Apostol Pavel care, arătînd multe din faptele credinţei, zice: Prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvîntul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd... Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea. Prin credinţă, Noe, luînd înştiinţarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mîntuirea casei sale... Prin credinţă, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge... Prin credinţă, însăşi Sarra a prins putere să zămislească fiu (deşi trecuse de vîrsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.

 

Prin credinţă, cînd s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui... Prin credinţă a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat. Prin credinţă, au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe cînd egiptenii, încercînd a trece şi ei, s-au înecat (Evrei 11, 3-29).

 

La aceste mărturii, despre puterea credinţei, amintite de Sfîntul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga şi altele mult mai mari luate din istoria creştinismului, de la Hristos pînă astăzi. Prin credinţă, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil şi s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mîntuitorul lumii. Prin credinţă, Sfîntul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu şi a văzut pe Duhul Sfînt ca un porumbel şezînd deasupra Lui. Prin credinţă, pescarii galileeni au lăsat toate şi, urmînd lui Hristos, au devenit pescari de oameni. Prin credinţă, Apostolii au primit harul Duhului Sfînt şi, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mîntuirii în toată lumea. Prin credinţă, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului şi a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor. Prin credinţă Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfîntului Pavel i s-a tăiat capul.

 

Prin credinţă, zeci de milioane de creştini au primit cu bucurie să fie arşi de vii, tăiaţi, sfîşiaţi de lei, sau înecaţi în mare, pentru Evanghelie, strigînd: "Sîntem ucenici ai lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu după dar şi sîntem gata să ne dăm viaţa şi să trăim cu El în veci, decît să ne lepădăm şi să ne osîndim în iad!" Prin credinţă, ucenicii Sfinţilor Apostoli şi toţi dumnezeieştii Părinţi au mărturisit şi au apărat dreapta credinţă ortodoxă, prin cuvînt şi prin minuni şi au fixat-o definitiv în dogme şi canoane la cele şapte Sinoade Ecumenice.

 

Prin credinţă, mulţi creştini iubitori de Hristos au părăsit grijile şi plăcerile lumii şi s-au făcut călugări, sihaştri şi sfinţi prin mînăstiri, prin munţi şi prin crăpăturile pămîntului, ducînd viaţă îngerească. Prin credinţă, nenumăraţi păgîni s-au convertit la creştinism şi mulţi păcătoşi s-au pocăit şi au devenit creştini desăvîrşiţi. Prin credinţă şi dragoste pentru Hristos, casele creştinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbaţii cu viaţă sfîntă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei şi slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin credinţă, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creştinismul s-a răspîndit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredinţa, sectele, desfrîul şi ura dintre oameni.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Am arătat aici cîteva mărturii despre marile fapte ale credinţei. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii şi a postului. Mai întîi, trebuie să facem rugăciunea cu credinţă (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6). Apoi trebuie s-o facem din toată inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) şi neîncetat (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17).

 

Faptele mari şi minunate ale rugăciunii şi postului sînt nemăsurate. Spre încredinţare vom vorbi aici despre cîteva din ele.

 

Prin rugăciune şi post, Moise proorocul a luat din mîinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieşire 34, 28). Prin rugăciune şi post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani şi şase luni; şi iarăşi cu rugăciune şi cu post, a pogorît foc din cer şi a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pămînt (III Regi 18, 38). Cu rugăciune şi cu post, Daniel proorocul a ieşit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23). Prin rugăciune şi post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5-10). Rugăciune şi post porunceşte Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15).

 

Prin post de patruzeci de zile, Mîntuitorul biruieşte cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11). Cu rugăciune şi cu post, Ana proorociţa a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28). Cu rugăciune şi cu post aspru a petrecut toată viaţa sa Sfîntul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuşi Mîntuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10-19). Cu rugăciune şi cu post s-au întărit Sfinţii Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27). Cu rugăciune şi cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19-21). Prin rugăciune şi post sfinţii lui Dumnezeu au făcut minuni mari şi multe, atît în Legea Veche cît şi în Legea Harului, cum citim în Sfînta Scriptură, în cărţile de cult şi în vieţile sfinţilor.

 

….

 

Despre puterea rugăciunii şi a credinţei se vorbeşte şi în Evanghelia ce s-a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mîntuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceştia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborît Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui şi a zis: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi greu pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece... (Matei 17, 14-16).

 

 

 

Milostivindu-Se Domnul de suferinţa copilului, i-a zis tatălui său: "Aduceţi-l aici la Mine". Apoi certînd demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela". Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?... Pentru necredinţa voastră! a răspuns Mîntuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 19-21).

 

Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întîi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toţi se feresc şi chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mîngîie, pune mîinile peste ei şi îi vindecă atît pentru credinţa bolnavilor, cît şi pentru credinţa rudelor şi a celor ce îi aduc la El. Fără credinţă tare în Dumnezeu, nimeni nu se vindecă şi nu se poate face nici o minune. Dumnezeu cere şi colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila şi iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credinţa noastră, smerenia şi pocăinţa. De aceea a şi răspuns ucenicilor că din cauza necredinţei lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni şi patimile se scot din inimile noastre "numai cu rugăciune şi cu post".

 

Vedeţi ce mare este puterea credinţei ajutată de rugăciune şi de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni şi vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioşilor, trebuie atît din partea lor, cît şi a preoţilor slujitori aceste trei virtuţi obligatorii: credinţă, rugăciune şi post. Ba celor bolnavi li se mai cere şi spovedanie generală, cu pocăinţă şi hotărîre de a nu mai păcătui.

 

Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioşilor tineri şi bătrîni stăpîniţi de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară. Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beţie şi desfrîu, spre necredinţă şi grupări sectare, spre egoism, divorţ şi ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rîndurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă şi filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atîţia tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credinţa şi cuminţenia neamului nostru.

 

Dumneavoastră, fraţi creştini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinţi, de fraţi şi educatori de copii, aveţi mare grijă cum vă creşteţi copii pe care vi i-a dat Dumnezeu! Nu-i ucideţi înainte de naştere prin avort, nici după naştere prin sminteală şi lipsă de educaţie religioasă! Nu-i lăsaţi pradă beţiei, necredinţei şi desfrîului la vîrsta tinereţii! Sînt copiii dumneavoastră, dar sînt şi copiii lui Hristos, care ne zice: Lăsaţi copiii să vină la Mine! (Luca 18, 16). Aveţi grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu! Vom da împreună greu răspuns pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul.

 

Duceţi-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfînta Împărtăşanie. Puneţi-le la îndemînă cărţi creştineşti de zidire sufletească şi scăpaţi-i de desfrîu şi necredinţă.

 

Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigaşi de oameni. Amin.

 

 

Repost 0
Published by Părintele Ilie Cleopa - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
13 août 2006 7 13 /08 /août /2006 00:09

Duminica a 9-a după Rusalii

 

Mt. 14, 22-34

 

Când Domnul Hristos este de faţă

 

Unde-i Dumnezeu, acolo-i bucurie

 

Preacuvioşi părinţi şi iubiţi credincioşi,

 

Cuvântării mele de astăzi i-am dat ca titlul «Când Domnul Hristos este de faţă». Voi prezenta această idee pe baza Sfintei Evanghelii care s-a citit la Sfânta Liturghie, înainte, însă, de a face lucrul acesta, vă pun în atenţie unul dintre cei doi psalmi preferaţi de mine, şi anume Psalmul 22. El are următorul cuprins:

 

„ Domnul este păstorul meu şi nimic nu îmi lipseşte.
La păşuni bune mă sălăşluieşte şi la ape limpezi mă povăţuieşte,
sufletul mi-l întăreşte pentru numele Său
şi pe cărările dreptăţii mă povăţuieşte.

 

De-aş umbla pe cărarea umbrei morţii,
de rele nu m-aş teme, căci Tu cu mine eşti;
toiagul Tău şi varga Ta, acestea-s mângâierea mea.
Tu îmi găteşti masă înaintea vrăjmaşilor mei,
Uns-ai cu untdelemn capul meu şi cupa-mi plină rasă.
Mila Ta Doamne să mă însoţească în toate zilele vieţii mele
şi fă să locuiesc zilele mele în casa Domnului Dumnezeului meu “.

 

 

Este un psalm al bucuriei, un psalm al încrederii, un psalm al nădejdii, este un psalm care ne dă siguranţa că atunci când suntem cu Dumnezeu suntem asiguraţi.

 

Iubiţi credincioşi,

 

In casele saşilor din Ardeal, se putea citi o scriere pe o tabletă care avea următorul cuprins: „Acolo unde este credinţă, este iubire; unde este iubire este pace; unde-i pace este binecuvântare; unde-i binecuvântare este Dumnezeu, şi unde-i Dumnezeu nu este nici un lucru rău “.

 

Gândul de felul acesta îl întâlnim în dumnezeiasca Evanghelie, îl întâlnim în scrierile sfinţilor apostoli, îl întâlnim, în general, în Sfânta Scriptură.

 

Şi din ele înţelegem că acolo unde-i Dumnezeu de faţă, acolo-i bucurie, acolo-i siguranţă; acolo unde-i Dumnezeu de faţă nu-i nici un lucru rău.

 

Marta, sora lui Lazăr, şi Lazăr erau prietenii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Marta, sora lui Lazăr, când L-a întâlnit pe Domnul Iisus Hristos mergând în Betania, anume ca să-l învieze pe fratele său, pe Lazăr (In. 11), a zis către Domnul Hristos: „ Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n ‘ar fi murit”. Şi Domnul Hristos a răspuns: “Fratele tău va învia “. Şi a zis Marta: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi”, şi Domnul Hristos a spus: „ Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi […]. Crezi tu aceasta? “. Şi Marta a spus: „ Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume “.

 

Şi cealaltă soră, Maria, când l-a întâlnit pe Domnul Hristos, I-a spus acelaşi lucru: „ Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n ‘ar fi murit”.

 

Domnul Hristos l-a înviat pe Lazăr, dar înainte de a-l învia a zis: „ Ridicaţi piatra!” - piatra era pusă pe mormântul lui Lazăr. Şi atunci Marta a zis: „Doamne, de acum miroase, că e a patru zi… “. Şi Domnul Hristos i-a spus: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? “. Şi într-adevăr aşa a fost; în loc să izbucnească de sub piatra mormântului mirosul greu, din mormânt a izbucnit încredinţarea că Domnul Hristos este învierea şi viaţa.

 

Aşa că acolo unde este Domnul Hristos de faţă, lucrurile se schimbă, nu sunt aşa cum sunt când Domnul Hristos nu este de faţă.

 

„Indrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

 

Din Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie, vedem ce se întâmplă când Domnul Hristos este de faţă. Am aflat că după ce a făcut minunea înmulţirii pâinilor, Domnul Hristos i-a îndemnat pe ucenici - zice în Evanghelie că „i-a silit pe ucenici” - să intre în corabie, să treacă de cealaltă parte a lacului Ghenizaret (sau a mării Tiberiadei, e acelaşi lucru).

 

Ucenicii au intrat în corabie şi au pornit spre celălalt ţărm. Domnul Hristos a pornit spre munte să se roage în singurătate. Şi pe când ucenicii se luptau cu valurile care erau întărâtate şi care nu-i ajuta în înaintarea lor, Domnul Hristos se ruga pe munte.

 

Şi către a patra strajă din noapte, deci cam pe la ora trei, ucenicii învăluiţi de furtuna valurilor L-au văzut pe Domnul Hristos, dar nu L-au cunoscut. L-au văzut într-un fel în care nu se aşteptau să Il vadă. L-au văzut umblând pe apă şi s-au înspăimântat. Au crezut că văd o nălucă, o fantomă şi au strigat, iar Domnul Hristos a zis: „ îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”.

 

In împrejurarea aceasta vedem două situaţii diferite.

 

Una în care nu era de faţă, şi una când era de faţă Domnul Hristos. Când nu a fost de faţă s-a dezlănţuit furtuna şi ucenicii erau îngrijoraţi, chiar dacă ei au mai văzut o dată potolirea unei furtunii, minune pe care a făcut-o Domnul Hristos cu alt prilej - nu ni se spune că ucenicii s-ar fi gândit la acea furtună şi la potolirea ei. Ni se spune în schimb că erau învăluiţi în valuri, că era o furtună.

 

Deci unde nu este Domnul Hristos de faţă poate să fie furtună şi unde este Domnul Hristos de faţă nu mai este sau e siguranţă chiar şi în furtună.

 

Sfântul Apostol Petru care voia să se convingă că este Domnul Hristos, pentru că nu avea siguranţa că este Domnul Hristos, a zis: „ Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă!”. Şi Domnul Hristos a zis: „ Vino!”. Şi a pornit Petru pe apă, pe valurile mării. Dar a început să se scufunde când s-a gândit mai mult la valurile mării. Apoi, gândindu-se mai mult la împrejurarea aceea grea în care se afla şi la ajutorul de care avea nevoie, s-a gândit totuşi că Domnul Hristos l-ar putea ajuta şi a zis: „Doamne, scapă-mă!”. Şi Domnul Hristos i-a întins mâna, l-a susţinut, şi i-a zis: „ Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? “.

 

Şi apoi, Domnul Hristos, ţinându-l pe Sfântul Apostol Petru de mână, au intrat în corabie. Când au intrat în corabie s-a potolit furtuna. Şi atunci ucenicii, uimiţi de Domnul Hristos, de puterea Lui, s-au închinat Lui şi au zis: „ Doamne, Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”.

 

Prima oară, îi vedem pe ucenici luptându-se cu valurile când Domnul Hristos nu era de faţă. Aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, când nu are conştiinţa că Dumnezeu îl ajută. Ucenicii erau învăluiţi de valuri şi erau în primejdie. A venit Domnul Hristos la ei şi primul lucru pe care l-au spus a fost: „ îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

 

V-aţi temut până acum că nu eram Eu de faţă, acum să nu vă temeţi când sunt Eu de faţă, îndrăzniţi! Sfântul Apostol Petru ştia că omul nu poate să meargă pe mare, pe apă, decât ajutat de Dumnezeu, de Domnul Hristos şi a spus: „ Doamne, dacă eşti Tu, zi să vin la Tine pe apă “. Şi a pornit pe apă, dar nu s-a gândit numai la Domnul Hristos care îl ajută, ci s-a gândit şi la valurile care îl împresoară. Şi în această împrejurare, sfântul apostol Petru uitând de Domnul Hristos, dar având gândul că Domnul Hristos l-ar putea ajuta a zis: „ Doamne, scapă-mă!”. Şi Domnul Hristos l-a scăpat. De ce? Pentru că era de faţă Domnul Hristos, cu puterea Lui, cu ajutorul Lui. Doamne scapă-mă, Doamne miluieşte-mă! Doamne nu mă lăsa să mă scufund, sunt gata de a mă scufunda!

 

Iubiţi credincioşi,

 

Noi avem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre o alcătuire cu care ne întâlnim mai ales la slujbele pentru morţi: „Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!”

 

E ceea ce a făcut sfântul apostol Petru când a zis: „ Doamne, scapă-mă!” Avem convingerea că Domnul Hristos ne ajută, avem convingerea că Domnul Hristos este alături de noi, ne ajută.

 

Considerăm lumea aceasta ca o mare învolburată, ca o mare în furtuni - „ Marea vieţii, văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor “. Când viforul ispitelor, viforul răutăţilor, viforul care caută să aducă nelinişte în suflet înalţă valurile mării acestei vieţi, deci când valurile ispitelor înalţă marea acestei vieţi, atunci noi, gândindu-ne la o posibilitate de a scăpa din vârtejul valurilor, ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos zicând: „Scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!”.

 

Tu eşti mult milostiv, scoate din stricăciune viaţa noastră, şi du-ne la limanul Tău cel lin.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Sunt multe locurile din Sfânta Evanghelie în care ni se spune să nu ne temem. Când Dreptul Zaharia a avut vedenia cu îngerul Gavriil, care i-a spus că va avea un fiu, pe Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul bine-vestitor i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată… ” (Lc. 1, 13).

 

Maicii Domnului, îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie!” şi „binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. l).

 

Păstorilor din Betleem când li s-a arătat îngerul bine-vestitor le-a spus: „Nu vă temeţi. Că, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că-n cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Lc. 2, 10-11).

 

Sunt cuvinte care potolesc temerea, nesiguranţa, neliniştea, Domnul Hristos i-a spus femeii cu curgere de sânge pe care a vindecat-o: «îndrăzneşte fiică, păcatele tale îţi sunt iertate, îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, deci să nu ai nici o teamă». „ Indrăzneşte fiule, păcatele tale îţi sunt iertate “.

 

Apoi, la Schimbarea la Faţă, după mărturia sfântului apostol Matei, Domnul Hristos a spus către cei care erau de faţă acolo - i-a atins şi le-a spus -: „ Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”. „ Nu vă temeţi!” le-a spus Domnul Hristos femeilor mironosiţe care L-au întâmpinat în ziua Invierii Sale.

 

Domnul nostru Iisus Hristos ne vrea liniştiţi, Domnul Hristos ne vrea bucuria mântuirii, Domnul Hristos vrea să alunge din sufletele noastre orice nesiguranţă, orice nelinişte, orice temere oricum va fi ea, să avem linişte, numai bucurii, numai pace.

 

Şi putem avea bucurie, putem avea linişte, putem avea pace sufletească, dacă avem încredinţarea că nu suntem singuri, ci avem încredinţarea că suntem cu Mântuitorul nostru care ne mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor, ne mântuieşte de nelinişte, ne mântuieşte de tot ce se împotriveşte binelui în viaţa noastră.

 

Să învăţăm din aceste împrejurări din care am înţeles că atunci când Domnul Hristos nu era de faţă, era de faţă neliniştea, nesiguranţa, era de faţă neîncrederea, era de faţă tulburarea, era lucrătoare frica de valurile mării, iar când a apărut Domnul Hristos toate acestea au dispărut.

 

S-a dus de la ucenici nu numai furtuna, ci toate câte le-a adus în suflet furtuna. Domnul Hristos este cu noi, Domnul Hristos este pentru noi, Domnul Hristos este în noi, Domnul Hristos ne este favorabil, Domnul Hristos ne mântuieşte, Domnul Hristos ne apără.

 

Cum zicem la slujbă? „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, Dumnezeule cu harul Tău…; Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie mărire să-Ţi înălţăm…; Ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia, şi nevoia, Domnului să ne rugăm “.

 

Deci noi avem încrederea aceasta că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este în noi, că Dumnezeu ne ajută, că Dumnezeu ne ţine în mână, că Dumnezeu ne are în vedere. Ceea ce ne lipseşte nouă este neîncrederea, nesiguranţa, nu avem întemeiere în Dumnezeu cât ar trebui să avem.

 

Să avem credinţa mai mare decât cunoştinţa!

 

Iubiţi credincioşi,

 

Omul în lumea aceasta trăieşte între credinţă, între rezultatele credinţei în Dumnezeu şi între rezultatele experienţei, rezultatele ştiinţei, rezultatele cunoştinţei.

 

Ştim că furtuna este învăluitoare şi poate duce la scufundare, dar avem şi încredinţarea că nu suntem singuri şi că Dumnezeu poate să potolească furtuna. Astfel dispare întemeierea aceea în ceea ce cunoaştem, în experienţa de toate zilele, şi credinţa biruie cunoştinţa, biruie experienţa.

 

Sfinţii cei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul Babilonului, spune Sfântul Isaac Sirul, ştiau că focul arde, dar ştiau şi că Dumnezeu poate să potolească arsura focului şi au intrat în cuptorul Babilonului, iar Dumnezeu a făcut în aşa fel încât a luat puterea arzătoare a focului şi „focul în rouă l-a preschimbat”, cum spunem la slujbele noastre.

 

Nu suntem de multe ori în viaţa aceasta în situaţia limită, în situaţia de margine, dar tot trebuie să fim încredinţaţi de ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât ştim noi din viaţa de toate zilele. Şi având această încredinţare că Dumnezeu are putere peste foc şi peste apă, are puterea să înlăture puterea vrăjmaşului de gând, să avem această încredinţare, şi să avem conştiinţa că unde-i Dumnezeu de faţă nu se întâmplă nici un lucru rău, sau dacă s-ar întâmpla vreun lucru rău Dumnezeu găseşte chipul de a ne ajuta şi în împrejurările grele în care am ajunge, căci, nu a făgăduit Dumnezeu că cei care-i slujesc Lui nu vor avea nici un fel de necaz, dar a făgăduit Domnul Hristos că El ne ajută pe toţi să biruim necazurile în lume: „ Necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!”

 

Iubiţi credincioşi,

 

Aş vrea să reţinem lucrul acesta pentru cealaltă vreme a vieţii noastre. Dacă suntem întemeiaţi pe experienţă, nu pe credinţă - fără îndoială că are şi experienţa darul ei - trebuie să ştim că ne expunem la nişte împrejurări care, ştiu eu, ar putea să ne ducă şi la rău cât timp noi nu avem credinţa aceea întemeiată.

 

Noi trebuie să ţinem seama că focul arde, că apa nu ţine pe om cum îl ţine uscatul.

 

Noi trebuie să ştim toate lucrurile acestea, dar dacă vreo împrejurare oarecare ne-ar aduce în situaţia de margine, în situaţia de limită, să avem atunci încrederea că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este în noi, că Dumnezeu ne acoperă, că Dumnezeu nu ne lasă la rău, aşa cum nu l-a lăsat nici pe Sfântul Apostol Petru care se scufunda, şi căruia Domnul Hristos i-a spus că are puţină credinţă.

 

Şi noi, din pricina credinţei puţine pe; care o avem, avem împrejurarea aceasta de nelinişte, de nemulţumire, de tulburare, de zbucium sufletesc.

 

Când vom avea credinţa mai mare decât cunoştinţa, atunci va fi în sufletul nostru liniştea pe care ne-o dorim şi pe care o dorim şi altora prin darul lui Dumnezeu şi prin ajutorul Celui de Sus, ajutorul mijlocitor al Maicii Domnului şi ajutorul sfinţilor lui Dumnezeu, şi darul lui Dumnezeu va fi cu noi şi credinţa noastră va fi aducătoare de linişte şi de bucurie. Amin!

 

Din „Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Paraian

 

Repost 0
Published by Pr: Patriciu VLAICU - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
14 mai 2006 7 14 /05 /mai /2006 00:10

Duminică, 14 mai  Pericopele zilei:  Apostolul:  Faptele Apostolilor 9:32-42                                           Evanghelie:  Sf. Ioan 5:1-15

 

 

Tămăduitorul tuturor:  Sf. Ioan 5:1-15, mai ales v. 14:  „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.  În calendarul pericopelor evanghelice pentru luna aceasta, pericopa de astăzi este scoasă din secvenţa şi contextul capitolului 5 al Evangheliei după Sfântul Ioan.  Cu secole în urmă, Biserica a rânduit ca acest episod să fie relatat într-o duminică din perioada Paştilor, spre a sublinia relaţia dintre Învierea Domnului şi tămăduire.  Vestind Evanghelia din această pericopă, Îl preamărim pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Cel înviat, Tămăduitorul tuturor.  El are puterea de a restaura viaţa omenească.  Acest fragment celebrează marea anvergură a tămăduirii Domnului, nemăsurata Sa milă către noi şi aşteptările Sale pentru cei care au înviat împreună cu El întru înnoirea vieţii.

 

            „Pe acesta văzându-l Iisus zăcând...” (v. 6).  Oare cum de S-a dus Domnul acolo?  Acţiunea Lui a fost hotărâtă.  Tămăduitorul tuturor S-a dus acolo unde „zăcea mulţime de bolnavi:  orbi,  şchiopi, uscaţi” (v. 3). După cum din veşnicie îndurătorul nostru Dumnezeu a hotărât să intre în această viaţă plină de boală, de păcat şi de moarte (Efes. 3:4,5), tot aşa S-a dus cu această ocazie la scăldătoarea Betezda, loc vestit unde se adunau cei cumplit de bolnavi, care aşteptau şi nădăjduiau o şansă pentru a fi vindecaţi.

 

            Maladiile numite în Evanghelie reprezintă marea gamă a bolilor trupeşti.  Observaţi că mai târziu Domnul l-a căutat pe omul tămăduit de o paralizie fizică şi l-a atenţionat cu privire la boala spirituală (In. 5:14).  Orizontul purtării de grijă a lui Dumnezeu cuprinde toate dimensiunile fiinţei noastre.  El doreşte sănătatea noastră în trup, suflet şi duh:  „Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt. 6:33).

 

            Luaţi seama la tandreţea Domnului faţă de acest om.  El ştia „că este aşa încă de multă vreme” (In. 5:6).  Însă, Dumnezeu ne permite să rămânem în starea slăbănoagă a existenţei noastre, dacă aşa optăm.  Ne respectă libertatea.  Un om paralizat poate să-şi piardă „traiul bun” de cerşetor, dacă alege să fie tămăduit.  Domnul Iisus îl întreabă pe slăbănog:  „Vrei să te faci sănătos?” (v. 6).  Adesea preferăm „afecţiunile” noastre prezente mai degrabă decât sănătatea reală şi deplină.  În pofida a toată puterea Lui, Domnul universului nu forţează pe oameni să se vindece, să abandoneze certitudinile lor temporale, să renunţe la acele păcate speciale care nutresc patimile lor.  Ne lasă pe noi să optăm.  Observaţi ce ironie se vede în răspunsurile slăbănogului.  El şovăie cu „motivaţii” (v. 7).  Nu a putut vedea nici o cale spre sănătate în afara aceleia de a intra în scăldătoare la momentul critic, deşi „Sănătatea Însăşi” Se afla înaintea lui.  Totuşi, se dovedeşte în acel om dorinţa de vindecare şi, de aceea, Domnul l-a tămăduit pe loc (v. 8).  Dumnezeu a intrat în arena celor bolnavi şi a căutat credinţă printre pridvoare.  Cu toate că n-a găsit credinţă, Milostivul l-a vindecat pe paralitic. 

 

            În fine, observaţi cu atenţie:  Domnul Iisus, odată ce a început tămăduirea acestui om, l-a cercetat încă o dată în templu.  De data aceasta, l-a îndemnat spre deplină sănătate, să părăsească boala morală şi spirituală, mult mai serioasă.  „Să nu mai greşeşti”, i-a poruncit Domnul (v. 14).  Cel mai important aspect al vieţii celei noi întru Hristos este tămăduirea inimii şi voinţei şi minţii.  Când acestea sunt sănătoase — după cum intenţionează Dumnezeu — atunci trupul nostru poate să tragă o nouă vigoare dintr-un temei mai bun, mai sănătos, în Duhul Sfânt.  După cum spune Sfântul Pavel:  „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ” (Col. 3:1,2). 

 

            Să nu părăsim acest episod fără să luăm aminte la cei ce erau cei mai slăbănogi, cei paralizaţi de propriile lor legi — „autorităţile religioase”.  Ei vedeau doar un om purtându-şi patul, „muncind” în ziua de odihnă — şi „ştiau” că aceasta era împotriva Legii lui Dumnezeu (In. 5:10).           

 

            Miluieşte-mă, Doamne! că patul meu mormânt s-a făcut mie.  Care-mi e folosul vieţii?  Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor, slavă Ţie!     

 

Text tradus de Pr David Hudson, din proiectul Dynamis, al Bisericii Ortodoxe din Statele Unite ale Americii.

 

Repost 0
Published by Pr: Patriciu VLAICU - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
29 avril 2006 6 29 /04 /avril /2006 22:36

Credinta

 

 

¡        Sa alergam cu bucurie si cu luare aminte catre lupta cea buna neinfricosindu-ne de potrivnici nostri care, si daca nu-i vedem privesc la fata sufletului nostru si de o vor vedea schimbata din pricina fricii, atunci ne vor ataca si mai puternic cunoscand viclenii ca ne-am slabanogit. Deci sa ne inarmam impotriva lor cu curaj caci nimeni nu porneste razboi impotriva celor ce lupta cu ardoare.

 

 

¡        Pe cat infloreste credinta in inima, tot pe atat se sarguieste si trupul in slujire; iar cand se impiedica in necredinta - cade, caci ''Tot ce nu este din credinta este pacat'' (Romani 14,23).

 

 

¡        Cel ce s-a hotarat in adancul sufletului si din toata inima sa nu paraseasca lupta pana la cea din urma suflare si sa nu se retraga nici in fata a mii de morti si primejdii, unul ca acesta nu va cadea cu usurinta.

 

 

¡        Indoiala inimii si nestatornicia sunt o necontenita pricina de poticnire si primejdii. Cei ce se muta cu usurinta dintr-un loc in altul sunt cu totul lipsiti de pricepere caci nimic nu determina o mai cumplita nerodire ca nerabdarea. Manastirea in care ai intrat sa-ti fie tie mormant inainte de mormant. Nimeni in atare situatie nu iese din mormant decat la invierea obsteasca. Iar daca unii au iesit si altfel, nu uita ca au murit din nou. Sa ne rugam Domnului sa nu ni se intample si noua acelasi lucru.

 

 

¡        Daca te-ai legat impreuna cu altii sa traiesti in comunitate si observi ca nu sporesti, paraseste-i fara nici o remuscare, desi cel cercat este cercat oriunde si tot asa si cel dimpotriva.

 

 

¡        Multe sunt lucrarile mintii omului lucrator: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Imparatia Cerurilor, a ravnei sfintilor mucenici, amintirea sfintelor puteri - ingerii, amintirea de momentul iesirii sufletului, a judecatii, pronuntarea sentintei, al pedepsei. Toate aceste ganduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au facut pe multi neputinciosi a mai pacatui. Sa incepem deci cu cele mari si sa sfarsim cu cele care nu trebuie uitate.

 

 

¡        Precum ploaia intrand in pamant aduce plantelor o calitate potrivita lor: dulce celor dulci, amara celor amare, asa si harul daruieste inimilor credinciosilor in care patrunde neschimbat lucrarile potrivit nevoilor lor: celui ce flamanzeste i se face hrana, celui ce inseteaza, bautura preadulce, cel caruia ii este frig - haina, celui ostenit - odihna, celui ce se roaga - nadejdea inimii si celui ce plange - mangaiere.

 

 

¡        Cand primim cu sufletul deschis toate cele neasteptate intru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.

 

 

¡        Nu intunericul si aspectul dezolant al locurilor ii intareste pe draci impotriva noastra, ci imputinarea si slabiciunea sufletului nostru, dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.

 

 

¡        Cel ce s-a facut rob Domnului nu se teme decat de Stapanul sau, cel ce nu este asa, se teme pana si de umbra sa.

 

 

¡        Cel ce a biruit frica lasa este vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

 

 

¡        Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceste ca cel fricos sa nu iasa la razboi ca nu cumva ratacirea cea din urma a sufletului sa fie mai mare decat cea dintai cadere a trupului, si pe drept cuvant.

 

 

¡        Hotararea neindoielnica pricinuieste staruinta in necazuri si in locuri, iar indoiala lucreaza necredinta, caderea si stramutarile dese.

 

 

¡        Barbatia inimii este un alt ajutor al sufletului dupa Dumnezeu, precum si lenea este un ajutor al pacatului.

 

 

¡        Sa nu te tulburi de cazi in fiecare zi, nici sa renunti cumva la lupta, ci stai barbateste si cu siguranta; ingerul care te pazeste va pretui rabdarea ta. Rana ta este usor de tamaduit cat este proaspata, dar cele vechi neingrijite si invartosate sunt greu de vindecat si au nevoie de multa osteneala, fier, de brici si de focul ce le insoteste pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta.

 

 

 

 

 

 

 

 

Repost 0
Published by Pr: Patriciu VLAICU - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
24 avril 2006 1 24 /04 /avril /2006 17:38

SFANTA LUMINA DE LA IERUSALIM

Puteti vedea diaporama in rubrica "liens", in fata rugaciunilor audio 

Cand am ajuns la Ierusalim in anul 1974 am slujit Prohodul Mantuitorului cu Patriarhul Benedict, ce avea 97 de ani, in Vinerea Sf. Pasti. Prohodul s-a terminat aproape de ziua in Sambata Sf. Pasti. Iar, cand citeste evanghelia: "Si au pecetluit Mormantul impreuna cu custodia" atunci intra armata in Biserica si se duce si stinge cele 40 de candele de aur de la Sf. Mormant Si pe lespedea Sf. Mormant ce are 3,5 m lungime si 2,5 in latime pun pecete, preotii au pus vata deja foarte groasa acolo, ca atunci cand va veni lumina s-o ia si s-o dea aprinsa la popor. Vine armata si pune 3 sigilii pe usa Sf. Mormant, sigiliul armatei evreiesti - evreieste, englezeste si arabeste, am vazut cu ochii aceasta. Pe urma s-au stins cele 2770 de candele din tot mormantul, caci cele 40 de aur sunt in Sf. Altar, unde este piatra pe care a fost pus trupul lui Iisus.

 

Sfantul Mormant are mai multe altare, armenii si monofizitii si maronitii au altarele lor. Sambata dimineata s-au stins toate candelele si la Mormantul Domnului si pe Golgota, peste tot. Iar in Mormant ramane numai putina lumina ce vine prin niste gemulete mici de la zi, caci sunt galerii la Sf. Mormant. Raman calugari de straja, caci Biserica are multe odoare, se inchide Biserica si se duc toti acasa dupa Prohod, pana Sambata la orele 11. Pe la orele 11, armata este foarte de mare folos, te intreaba: Esti ortodox, treci aici! Esti catolic, ai alt loc. Fiecare religie are locul ei. apoi intra toata lumea linistita in Biserica si deodata intra 20 de mitropoliti imbracati in vesminte si 400 de preoti. Nu se intra in Mormant cu aparate de fotografiat cu bliz, in mormant nu-i voie, trebuie sa fie numai lumina de la zi. Fiecare are in mana lui cate un smoc de 33 de lumanari, atatea cati ani a avut Domnul nostru Iisus Hristos. Pe la orele 12, la amiaza, vine si Patriarhul, descult si cu capul gol, imbracat intr-o camasa alba de matase cu maneca larga. Lumanarile, cele 33, sunt lipite deolalta si au pictata Invierea lui Hristos pe ele si se vand Œn magazinele din Ierusalim. Patriarhul este controlat de armata in fata a mii de oameni, ca nu cumva sa aiba ceva de aprins si sa se spuna, ca a facut ceva si a aprins Sfanta Lumina. Dupa aceea, episcopii il imbraca. Stiharul alb ramane pe el, il imbraca cu toate vesmintele de Patriarh. Numai bine se fac orele 13, iar pe la orele 13, Patriarhul se roaga in 3 limbi: "Sa ne rugam ss vie Sfanta Lumina!" arabii striga, bat din palme, aclama. Patriarhul este tinut de diaconi atunci cand cade in genunchi si tine rugaciunea lui cam o jumatate de ora. Pe la orele 12 a fost inceputa Vecernia, iar cand se termina rugaciunea de chemare a Sfintei Lumini, numai ce auzi in Biserica: "Kirie eleison, Gospodi pamilui, Doamne miluieste" - fiecare striga in limba lui. Patriarhul sta in genunchi si exact cand a ajuns Vecernia la cantarea "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc ..." a intrat un nor azuriu albastru in Biserica, la care nu te puteai uita, ca te orbea. Din nor a fulgerat de 3 ori, un fulger a trecut peste Catapeteasma (Iconostas) peretele ce desparte altarul de popor si s-a dus lin, drept la mormantul lui Hristos, cand a atins piatra de pe Sf. Mormant, toata vata de pe el s-a aprins si toate candelele s-au aprins singure. La cei din balcoanele de sus li s-au aprins singure lumanarile in maini. Patriarhul a chemat armata, care a rupt sigiliile si cand s-au deschis usile de la Sf. Mormant, inauntru era un cuptor mare de vapaie de foc, o vapaie albastruie alba. Patriarhul are niste cutii mari cu cheile si cu manere cu multe gauri. Patriarhul ia vata aprinsa si o baga cu foc in cutii si lumina tasneste prin gaurile cutiilor si apoi le incuie cu cheita si ia cutiile de manere, iar diaconii merg inainte si havasii (soldati) cu culioane rosii, ca protopopii si cu bastoane de argint, care-l pazesc pe Patriarh si merg prin mijlocul Bisericii cu vasele cu lumina si striga: "Veniti de luati Lumina!" De la lumina Patriarhului mii si mii de lumanari se aprind, ca tasneste pe gaurile acelea ca razele soarelui.

 

Catolicii, ca sa nu ia lumina de la noi de la ortodocsi, sunt 6 candele in dreapta si 6 in stanga, catolicii iau din candelele din dreapta, iar armenii din stanga, iar la noi s-a aprins chiar pe Mormantul lui Hristos.

 

Lumina aceasta a Invierii se aprinde numai la Pastile ortodoxe, la cele catolice nu se aprinde. Lumina sfanta s-a aprins in data de 14 aprilie 1974, in Sambata de Pasti la orele 13,00. Cand s-au aprins lumanarile incep toacele cele de argint, clopotele cele facute de Constantin cel Mare, sute de cadelnite si in glasul lor incepe a se inconjura Bisericuta si a se canta: "Invierea Ta, Hristoase Dumnezeule ingerii o lauda in ceruri..." cand canta atatea coruri, in mireasma de tamaie si in marea de flacari, parca nu mai esti pe pamant, parca esti in cer si nimeni nu s-a ars vreodata de atatea lumini.

 

Aceasta cantare, de la Vecernia Duminicii tine pana Duminica dimineata. Se canta acum "Hristos a inviat!" in toate limbile pamantului. Lumina este imateriala, timp de 2 minute dai pe fata cu ea si nu te arde. Lumina aceasta, ce vine singura din ceruri in Sambata Pastilor este LUMINA CU CARE HRISTOS S-A COBORAT LA IAD, cum zice Isaia: "Cei ce sedeau in intuneric vor vedea lumina mare". La noi a venit lisus cel inviat, Duminica.

 

Iisus a predicat in Iad Evanghelia vreme de 33 de ore si 3 zile, asa scrie in penticostar. De Joi seara pana Vineri seara e o zi, de Vineri seara pana Sambata seara o zi, de Sambata seara pana Duminica seara este o zi, asa se calcula la evrei. De Vineri de la orele 15 pana Duminica, Sambata spre Duminica la orele 24 (12) sunt exact 33 de ore. Din Iad Iisus i-a scos numai pe cei ce credeau ca Iisus va veni in lume, nu i-a scos pe toti de acolo.

 

Clopotul cel mare de la Mormantul Domnului, facut din aur, in Vinerea Sf. Pasti il plange pe Mantuitorul pentru ca a murit, se trage singur, rar si cu jale, Bang, Bang. Grecii mi-au spus cum boceste clopotul cel mare si ca se trage singur, iar cand vine Invierea, tot singur se trage si suna foarte repede si cu veselie si le acopera pe toate celelalte clopote. Uiti ca eati pe fata pamantului. Vezi zeci de mii de lumini, care se duc spre caminele lor pe strazile Ierusalimului. In lerusalim, la magazine sunt un fel de caldaruse cu sita deasupra si cu fitil, pline cu untdelemn de masline, ca un fel de candele. Pe acestea le aprinzi de la Sfanta Lumina si poti sa duci acasa Sf. Lumina. Acolo erau polonezi, bulgari, francezi, italieni, americani, englezi, oameni din toata lumea. In jurul Sf. Mormant sunt scaune pentru ambasadori, fiecare tara are un reprezentant, care vede Sfanta Lumina. Eu am adus la Man. Sihastria Sfanta Lumina intr-un felinar de acela si candelele noastre ard din 1974 cu Sfanta Lumina de la Mormant.

 

Cand a fost parintele Petroniu la Sf. Mormant, Sfanta Lumina a venit asa: Cand s-a facut rugaciunea pentru Sfanta Lumina, deodata a venit un stalp de foc si s-a speriat toata lumea, a venit deasupra Sf. Mormant s-a despicat in 3, un stalp de foc a mers la Golgota, unul la Mormantul Domnului si unul la Biserica Sf. Invieri. In trei stalpi s-a facut Lumina aceasta, caci nu vine in fiecare an la fel, aici sunt taine mari. De aici, ar trebui catolicii sa se intoarca la Pastile ortodoxe, dovada adevarului: Sfanta Lumina! Catolicii trebuie sa se intoarca la ortodoxia credintei, caci au facut mare greseala cand au modificat data Pastilor, dupa voia lor si nu dupa voia lui Dumnezeu. Iata o minune, care de 2000 de ani se tot repeta, dovada Invierii sigure a lui Iisus Hristos. Dar ce sa spuna sectarii, ca ei n-au nici Pasti, nici Craciun, toate le fura de la ortodocsi? Ortodoxia este singura credinta mantuitoare, care il mantuie pe omul creat de Dumnezeu!

 

SFANTA LUMINA SE APRINDE NUMAI LA ORTODOCSI. MINUNEA ANULUI 1326.

 

In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.

 

Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: "De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?" Armenii au zis: "Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte". "Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?" Noi platim si taxa - au zis armenii - Lumina va veni la noi la armeni!

 

Turcii au zis: "De nu iese lumina la voi o s-o patiti!" Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant - si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.

 

A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: "Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare."

 

Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noapte-a, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: "Hristos a inviat!" un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.

 

Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: "Cred in Hristos!" Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.

 

Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: "Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina". Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat - pe cea Ortodoxa - aceasta este mantuirea, lumii. Sf. Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

 

- extras din "Pelerinul Roman"

 

Repost 0
24 avril 2006 1 24 /04 /avril /2006 00:28

 

Învierea Domnului si importanta ei universalã

 

Dumitru Staniloae

 

 

 

Învierea Domnului este evenimentul fãrã pereche în istoria lumii. Importanta ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplã si se poate întâmpla în univers. Numai creatiunea lumii mai are aceastã importantã si calitate. Ca si creatiunea tot asa si învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevãzute ca provenind din concursul fortelor si împrejurãrilor naturale antecedente.

   Cauza care produce creatiunea este metaistoricã si metanaturalã.  De aceea, chiar dacã ar fi existat, prin absurd, oameni cari sã vadã aparitia lumii, ei tot n'ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentã, o datã ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vãzut ceva enigmatic si e posibil cã si-ar fi explicat aceastã enigmã altfel decât prin creatiunea lumii de cãtre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept cã celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptã creatiunea e credinta.

   Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul învierii Domnului. Cel care lucreazã si de astã datã în calitate de cauzã este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datoreazã vreunei puteri din natura omeneascã a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigã ce se însirã în lantul vietii istorice ca toate celelalte întâmplãri. De aceea cauza care a produs învierea nu s'a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentã mijloacelor de investigatie si de constatare omeneascã. Dacã ar fi vãzut pe Domnul dupã moarte cineva fãrã credintã ar fi cãutat, desigur, o explicatie naturalã a acestui fapt sau l'ar fi considerat o enigmã a cãrei explicatie naturalã nu se poate da încã, dar se va putea în viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrãma si existã foarte multe consideratii cari mânã mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrângãtor, lucrul nu se poate vedea. Credinta îsi pãstreazã si aci rolul hotãrâtor. Se vede cã e destinul nostru cât suntem în forma actualã de existentã sã nu ne putem apropia de lucrãrile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilã, ci prin credintã, prin ascultarea si acceptarea smeritã a asigurãrii ce ne-o dã prin cuvântul Sãu.

   Dar dacã creatiunea si învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obicinuit, aceasta nu însemneazã cã ele n'au avut loc sau cã n'au nici o relatie cu istoria si cu natura creatã. Ele amândouã sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odatã pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generalã a existentei. O persoanã care a trãit într'un timp si într'un loc anumit ca om deplin a fost înviatã de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinând timpului trecut si tocmai prin aceastã unicitate, introducând în istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sã vedem cã istoria nu e totul, nu e ultima realitate, cã pe lângã ea, pe deasupra ei si la sfârsitul ei, existã altceva care dã astfel istoriei un sens relativ.

   De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urmã cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creatiunea, fãrã sã fie astfel o lucrare istoricã, tinteste în istorie si determinã istoria. Tot ce se întâmplã ulterior în lume se datoreazã si poartã pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar dacã nu vãd oamenii, chiar dacã lumina aceasta revãrsatã peste univers nu e vãzutã de orbia oamenilor cãzuti în pãcat.

   Învierea însã nu numai în factorul cauzã, ci si în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoanã istoricã, supusã conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc în imanentã. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile sãvârsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistoricã, este istoric. Prin oricare minune se reparã pe cale extranaturalã o piesã stricatã din naturã, se repune ceva în functia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimbã un lucru din naturã cu un alt lucru tot din naturã, se readuce o persoanã care a încetat de-a mai trãi în viatã, în starea de a continua viata în aceleasi conditiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazãr prin înviere n'a intrat într'un nou mod de existentã, ci l'a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viatã tot asa de supusã bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trãi un timp, apoi va muri.

   Iisus Hristos însã prin înviere intrã într'un mod de existentã, într'o dimensiune de viatã cu totul deosebitã de cea anterioarã, de cea istoricã, de cea pe care o trãim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viatã sustrasã cu totul din angrenajul cauzalitãtii naturale; la o viatã fãrã boli, fãrã moarte, fãrã frica de moarte. Viata acesta nu e o fazã ulterioarã a celei istorice, încât sã decurgã din ea în mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fãrã sã fi fost necesarã patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouã a învierii e o operã exclusivã a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afarã de Dumnezeu care sã contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.

   Deosebirea de creatiune constã doar în aceea cã pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n'au mai fost, prin înviere se readuc fetele, suporturile cari au încetat sã mai existe, la o nouã formã de viatã. Cel înviat este, ca eu, ca fatã, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupã Înviere, a cãror naturã nu se poate preciza, e tocmai sã arate identitatea lui Hristos cel înviat cu cel de dinainte.

   Tocmai în acest punct gãsim relatia învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrãrii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viatã metaistoricã e tocmai cutare ipostas care a trãit într'un punct precis al istoriei. Golul rãmas prin evaporarea vietii din el, "oasele moarte" primesc o nouã viatã exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

   Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin aceastã cãdere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta o nouã viatã, transfiguratã. Si la creatiune, si la înviere istoria nu e productivã. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arãtatã în toatã micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depãsire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

   Creatiunea dã posibilitatea istoriei, învierea o aratã ca insuficientã, ca stadiu ce trebuie sã disparã si sã fie înlocuit cu forma cea perfectã si definitivã a existentei. Învierea aratã istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestã nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi pãtrunsi. Dacã învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arãta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istoricã drept existentã ultimã. Numai prin faptul cã învierea atrage, cu fortã metaistoricã, ceva din istorie în altã orbitã de existentã, aratã spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arãta în criza de care suferã, si pentru a se milostivi de ea.

   De unde vine aceastã contrazicere dintre intentia dumnezeiascã manifestã în actul creatiunii care afirmã istoria si cel al învierii care dezaprobã istoria? E de observat mai întâi cã învierea nu este o dezaprobare radicalã a istoriei, pentru cã atunci nu s'ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri cari au trãit în istorie. Învierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se referã tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouã formã de viatã, se vede cã forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si întrucât învierea urmeazã dupã catastrofa mortii, în care se aratã deplin dezaprobarea dumnezeiascã a istoriei, se vede cã forma de viatã istoricã, neagreatã de Dumnezeu, e atât de înrãdãcinatã în fiinta creatiunii, încât e necesarã în prealabil o distrugere totalã a ei, ca s'o facã Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viatã nu mai e cea doritã de El. O deviere, o stricãciune serioasã le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupã creatiune, prin înviere, postuleazã pãcatul intrat în lume dupã creatiune.

   Manifestãrile pãcatului, ale stricãciunii, ale bolii care stãpâneste toatã creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporanã a unui Heidegger se opreste în fata acestui caracter bolnav al existentei ca în fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestãrile de boalã ale acestei existente se remarcã îndeosebi în aceastã filosofie moartea cu nelinistea ce-o aruncã ca o umbrã asupra întregii vieti, determinând în mod covârsitor actele, gândurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastrã e o "existentã spre moarte". Moartea mãrgineste tot ce existã în lume. Lumea aceasta este în mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existentã amenintatã, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sã suferim. Dar si sã simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr'un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii cari avanseazã continuu în fiinta noastrã, cari rod neîntrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viatã al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarãsi de caracterul fragmentar al existentei noastre.

   Viata acesta cariatã, anemicã, tulburatã, rãpusã în scurtã vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dã viata si în care nu e nici o urmã de slãbiciune si de boalã. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a fãcut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia liberã a fiintelor rationale. Dacã Dumnezeu ar fi fãcut lumea asa, atunci prin înviere El s'ar sili sã o repare, mânat de regretul cã a fãcut-o asa. Cum însã stricarea ei s'a fãcut prin voia liberã a fiintelor rationale si urmarea acestei stricãciuni e moartea, învierea se înfãtiseazã ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sã lase ca suferinta sã aibã ultimul cuvânt si pe oameni pierduti în moarte, ci ridicã totul la o nouã viatã, fãrã suferinte si fãrã moarte.
   Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavã în care s'a rostogolit, înãltând-o la o stare a cãrei bogãtie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectã sãnãtate. Dacã prin pãcat s'a introdus în viata de la Dumnezeu boala radicalã, prin înviere aceastã boalã e eliminatã. E de crezut cã fãrã cãderea în pãcat n'ar fi intervenit înviere, asa cum peste tot n'ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.
   În Iisus Hristos viata cea nouã, eshatologicã, e realizatã. El este începãtura pentru toti cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleste. Viata cea nouã nu este numai promisiune, ci este în El realizatã, prezentã. Noi însã trãim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevãratã, deplinã, ultimã si fãrã de moarte.

   Când zicem cu credintã: Hristos a înviat! afirmãm implicit: Noi toti vom învia!

   Sfintele Pasti, 1937 (Din vol. "Ortodoxie si românism", Tipografia "Arhidiocezana", Sibiu, 1939)

 

 

Repost 0
Published by DUMITRU STANILOAE - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
17 avril 2006 1 17 /04 /avril /2006 19:47

Saptamana Mare

 

Aceasta ultima saptamina a Postului Pastelui, numita si Saptamina Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere. Primele trei zile se constituie intr-un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos. Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie deja de Sfintele Pasti, astfel ca Biserica a rinduit ca fiecare credincios sa ia aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfrinate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducind in aceasta zi, cu mare cainta si cu lacrimi, mir de mult pret si ungindu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vindut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida). Gestul lui Iuda a facut ca, mai tirziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptaminii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului.

 

 

Patru lucruri sint praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida. Joi este si ziua in care gospodinele trebuie sa vopseasca ouale in rosu, urmind ca in Simbata Mare sa coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite. "Astazi a fost spinzurat pe lemn Cel ce a spinzurat pamintul pe ape". Aceste cutremuratoare cuvinte sint rostite de preot inca din seara Sfintei Joi, cind acesta iese din Sfintul Altar purtind in spate Crucea lui Hristos.

 

In Vinerea Mare nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, pentru ca Insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum, si se tine post negru. Aceleasi lucruri sint valabile si pentru Simbata Mare. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, Care se afla acum in mormint. La sfirsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfintul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfintul Aer este o pinza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormintarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos.

 

In intervalul acesta dintre rastignirea pe cruce si Inviere, pentru ca moartea Lui sa nu para iluzorie oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormint trei zile si in acest timp S-a coborit cu sufletul la iad, sfarimindu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup.

 

Pentru a simti macar o farima din bucuria pascala cea mai autentica trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamina in care, ca si pe o scara cu sase trepte, urcam spre Inviere, atit sufletul, cit si trupul, inasprind postul pe cit sta in putinta fiecaruia. Cei care nu s-au infrinat deloc pina acum este bine ca macar in aceste ultime zile, care sint si cele mai importante din Post, sa o faca, stiind ca, dupa cum spune Sfintul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intii la Hristos.

 

 

Sursa : serafim.golia.ro/pasti/saptamana_mare.html

 

Repost 0
8 avril 2006 6 08 /04 /avril /2006 23:23

…..a început aceea [Sfanta Maria Egipteanca] a povesti aşa cele pentru dânsa:

Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.

 

Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele! Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

 

Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m’am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pre cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi streini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iară dupre ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pre toţi cu un gând alergând la biserică, m’am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m’am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară dupre ce am păşit pre pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pre mine oarecarea putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dară înapoi m’am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m’am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s’a atins de prag, biserica pre toţi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticăloasa, nu mă priimea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m’am depărtat şi stăm într’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg carea era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, carea luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s’au făcut om, pre Carele l-ai născut, ca să cheme pre cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine născut, carele şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m’am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m’am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimica nu mă oprea să mă apropiu de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m’a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să priimească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m’am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchile, m’am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m’am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii. Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!

 

Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pre mine! Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pre vânzătorul de pâine: Carea este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii carea este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m’am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m’am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi dupre aceasta am mâncat jumătate dintr’o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pre pământ m’am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolò o luntre mică, am trecut de ceastă parte de Iordan, şi iarăşi m’am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m’am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pre Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pre ceea ce mă întorc către Dânsul. Iară Zosima a zis către dânsa: Câţi ani ai, doamna mea, de când lăcueşti în pustia aceasta? Iară ea a răspuns: Socot că sânt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iară Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iară ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet uscându-se s’au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit. Şi i-a zis Zosima: Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare protivnică turburându-te pre tine? Răspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voiu aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pre carile le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite carile m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat pre tine, ca adecă toate cu deamăruntul să îmi arăţi.

 

Iar ea a zis către dânsul: Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iară dupre ce deajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină carea de pretutindenea mă strălucea, şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voiu spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele ceii pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte.

 

Şi a zis Zosima către dânsa: Dar n’ai mai avut trebuinţă dupre aceea de hrană sau de îmbrăcăminte? Iar ea a răspuns: Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, dupre aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pre carea o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s’a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pre smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, dela Moisi şi dela Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n’am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iară carte niciodată nu m’am învăţat, nici pre altul cetind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pre om cunoştinţa. Până aicea este sfârşitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa. Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşindu, s’a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! Iar ea apucând pre bătrânul, nu l’a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul: Acestea toate carile ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pre pământ.

 

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne Dumnezeescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta carea acum îţi voiu spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v’aţi obicinuit a face în Monastire. Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Monastirii i-a spus; şi nimic alt nu grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Să rămâi dar, precum îţi grăesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinii ceii de Taină a lui Hristos, să iai din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într’un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, igumenul Monastirii în carea lăcuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că oarecari lucruri se fac acolò, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie. Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi dela Stareţul cerând, s’a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s’a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s’a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într’însa, şi întru acel an le-a tăcut pre toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse. Iar întru sineşi se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

 

Iară când s’a apropiat întâia Duminecă a sfântului marelui Post, îndată dupre obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară dupre ce s’au întors fraţii şi s’a apropiat seara Cinei ceii de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într’un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într’o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s’a dus într’o seară foarte târziu şi a şezut pre malul Iordanului, aşteptând pre Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n’a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vază pre cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie? Sau viind, şi neaflându-mă, s’a întors? Şi aşa cugetând, a suspinat şi a lăcrămat, şi ochii la Ceriu ridicându-şi, se ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pre mine, Stăpâne, ca să văz iarăşi faţa aceea pre carea a o vedea m’ai învrednicit; ca să nu mă duc deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iară Zosima s’a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pre Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pre ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s’a suit sfânta pre apă, şi umblând pre deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pre apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeeştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pre apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemeneze lui pre aceia carii se curăţesc pre sineşi dupre putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe dela măsura desăvârşirii!

 

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simvolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s’a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi dupre obiceiu a sărutat pre bătrânul. Dupre aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: Acum slobozeşte pre roaba ta, Stăpâne, dupre graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâiu cu tine am vorovit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pre mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să faci ceea ce voiu cere dela tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pre carea o am adus aicea. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

 

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină.

 

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce, o, hiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare dela Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pre ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.

 

Dupre aceea s’au dus amândoi, leul adecă în pustia cea mai din lăuntru, ca o oaie cu linişte s’a despărţit, iară Zosima întru ale sale s’a întors, binecuvântând şi lăudând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit dela dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s’au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri în Monastire cărora le trebuia îndreptare, dupre cuvântul Cuvioasei, şi pre acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iară Zosima, petrecând cu dumnezeiasca plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s’a dus spre cea vecinică către Domnul. Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pre acea nescrisă priimindu-o, o dau în scris. Dacă însă alţii vor fi scris viaţa Cuvioasei acesteia, mai bine ştiindu-o, aceasta n’a venit încă la a mea ştiinţă. Însă şi eu pre cât am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult preţuind decât adevărata povestire. Iară Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s’a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pre toţi părţii ceii bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac. Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui vecinic, ca şi pre noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

 

Repost 0
Published by Pr: Patriciu VLAICU - dans Cuvinte duhovnicesti
commenter cet article
16 mars 2006 4 16 /03 /mars /2006 22:34

  

 In pregatirea noastra pentru Sfintele Paste un loc special poate sa-l ocupe si rugaciunea sfântului Efrem Sirul – un instrument pretios pe care Biserica ni-l ofera pentru a ne ajuta sa ne expunem luminii lui Hristos spre cainta (cu spovedanie) si înnoire.

 Ar fi bine sa ne lasam impregnati de cuvintele ei, sa o învatam pe de rost si sa o repetam adesea acasa (cu metanii) sau chiar si pe strada, la cumparaturi etc.

 Dam mai jos textul rugaciunii, împreuna cu un comentariu al lui Olivier Clement.

  

Doamne si Stãpânul vietii mele,

 Duhul trândãviei, al grijii de multe [deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.] al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert

 nu mi-l da mie!   (o metanie)

  
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
(o metanie)

 Asa, Doamne, Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.  
(o metanie)

 

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.

 Doamne si Stãpânul vietii mele

  "Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".

 Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".

 Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.

  Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

 Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

 "Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

 Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.

 Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.

 Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.

 De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

 Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?

 În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.

 Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.

 De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

   Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.

 În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.

 "Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.

 Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.

 Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

 "Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.

 Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.

 Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

 Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

 Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).

 Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.

 "Răbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:

 "Fiecare atom de liniste

 Este sansa

 Unui fruct copt".

 Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.

 Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.

 Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

 Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

  Asa, Doamne Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!

 Amin

 Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.

 

 

 "A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.

  "A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

 Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.

 Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.

 Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

 Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni:Tatăl nostru, Rugãciunea Împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul 
 

 

 

 Aparitie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Repost 0